marți, 15 octombrie 2013
luni, 14 octombrie 2013
vineri, 11 octombrie 2013
joi, 10 octombrie 2013
marți, 11 ianuarie 2011
O viaţă frumoasă
Părintele Teofil Părăian s-a cuprins pe sine şi ni s-a dăruit în multe cuvântări pe care le păstrăm în scris sau pe suporturi electronice. Unii ostenitori au întocmit colecţii de ziceri ale Părintelui Teofil, adevărate podoabe de gând, spre folosul şi bucuria celor care vor lua aminte la ele.
Pe aceeasi tema
În ce mă priveşte, n-am cunoscut un alt Părinte Teofil decât cel pe care îl recunosc în cuvintele pe care ni le-a lăsat. Nu l-am cunoscut adică altfel decât spunea că trebuie să fie un călugăr: „blând, binevoitor şi vesel”; nici altfel decât recomanda preoţilor să fie: „cu inimă de părinte, de frate şi de prieten”. Pot, de asemenea, să confirm şi eu că în inima părintelui Teofil sunt numai intrări şi nicio ieşire, pentru că Părintele şi-a pregătit, după cum zicea, „prieteniile pentru veşnicie”.
Prin urmare, cred că cea mai bună cale de a-l prezenta pe Părintele Teofil este de a pune în valoare propriile sale cuvinte. Dacă însă chipul părintelui Teofil, aşa cum se regăseşte el întipărit în conştiinţa şi memoria celor care l-au cunoscut poate aduce cinstire Părintelui, pot să încerc la rândul meu să împărtăşesc câteva amintiri.
L-am întâlnit prima dată pe Părintele Teofil în vara anului 1992, când am vizitat Mănăstirea Brâncoveanu de lângă Sâmbăta de Sus împreună cu câţiva prieteni. La vremea respectivă, deşi eram interesat să primesc îndrumare duhovnicească, nu aveam un îndumător şi nici nu pornisem spre Sâmbăta în intenţia precisă de a găsi vreunul. Dezinteresul meu s-a vădit mai ales din faptul că am înţeles relativ târziu că Părintele pe care urma să îl întâlnim la Sâmbăta este nevăzător. De aceea, prima întâlnire cu Părintele Teofil a fost pentru mine o întâlnire neaşteptată şi nepregătită, dar care mi-a produs o puternică impresie.
M-am grăbit să revin la Mănăstirea Sâmbăta, de îndată ce am avut ocazia, ispitind oarecum imaginea pe care mi-o făcusem cu ocazia vizitei dintâi. Mă aflasem oare sub efectul unei surprize amplificate de emoţia unei prime întâlniri, sau întrevedeam plinătatea unei minuni statornice? Cu această întrebare m-am întors la Mănăstirea Sâmbăta pentru a doua oară, având inima plină de dorinţa şi nădejdea de a revedea acelaşi Părinte Teofil pe care îl cunoscusem cu puţin timp în urmă. Am aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, acelaşi Părinte Teofil, nu numai în întâlnirile din anul care a urmat, ci şi în toate întâlnirile de mai apoi şi în toate împrejurările vieţii. În toate lucrurile l-am cunoscut statornic şi de o admirabilă cumpătare, iar prin aceasta mi s-a părut că întrevăd o lucrare care nu poate fi numai omenească, ci şi una întărită de harul lui Dumnezeu.
S-a spus despre Părintele Teofil, încă înainte de a ajunge la vârsta bătrâneţii, că „nu are vedere, dar este luminat”. În urmă cu mai bine de zece ani, în cadrul unei conferinţe organizate de ASCOR la Arad, un student a întrebat pe Părintele Teofil dacă nădăjduieşte să recapete vederea în lumea aceasta. La această întrebare Părintele a răspuns: „Nu. Şi dacă în Împărăţia Cerurilor Dumnezeu îmi va spune « Tu să rămâi aşa cum eşti » eu i-aş răspunde strigând « Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie ! »”
Părintele Teofil s-a definit pe sine însuşi ca un om al bucuriei şi mă gândesc că mai ales aşa va rămâne în conştiinţa celor care l-au cunoscut. De la Părintele Teofil am învăţat şi eu că bucuria este o îndatorire a omului credincios, pe care Dumnezeu de-abia aşteaptă să o întregească şi să o înmulţească. Dumnezeu, spunea Părintele, ne-ar da mai multă bucurie, atâta bucurie câtă putem noi duce, numai să trăim o viaţă pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu. De aceea, celor care doreau să împărtăşească bucuria sa, Părintele le dezvăluia: „întâi e datoria, apoi e bucuria!”
La adăpostul statornicei revărsări de bucurie a Părintelui Teofil, mi s-a părut că trece neobservat că, înainte de a fi un om al bucuriei, Părintele Teofil a fost un om al datoriei. Un om al datoriei călugăreşti, un om al datoriei ca slujitor al Altarului, un om al datoriei în toate împrejurările. Când l-am cunoscut eu pe Părintele Teofil, Părintele ajunsese deja la nişte concluzii pe care le propunea celor care doreau să fie îndrumaţi de dânsul, iar osteneala pentru a le agonisi părea a fi de domeniul trecutului. Realitatea este însă că nevoinţele Părintelui treceau de multe ori nebagate în seamă, cum ar fi simplul fapt că iarna petrecea ore în şir ascultând spovedaniile într-un paraclis neîncălzit. Aceast detaliu părea atât de ignorat, încât aproape părea să facă parte din tipic. Se poate ca vieţuitorii Mănăstirii Brânconeanu să ne facă cunoscută mai bine nevoinţa Părintelui Teofil, dar chiar şi aşa, dacă despre alţi trăitori ortodocşi ştim că s-au impus în memoria urmaşilor mai ales pentru că s-au ostenit cu postul şi cu privegherea, cu lucrul mâinilor sau răbdarea necazurilor, despre Părintele Teofil va fi mai dificil să ne reamintim vreo regulă de asceză precisă. S-ar putea chiar ca, odată cu trecerea timpului, multele dar puţin cunoscutele sale nevoinţe să fie mai degrabă asimilate bucuriei, în aşa fel încât Părintele să rămână în memoria noastră ca un „lucrător al bucuriei celei de Sus”.
Părintele Teofil înseamnă pentru mine şi un minunat exemplu de ascultare duhovnicească faţă de duhovnicul şi înaintaşul său, Părintele Serafim Popescu. Peste tot unde a ţinut cuvântări, Părintele Teofil a pus înaintea ascultătorilor persoana Părintelui Serafim, pomenind mai ales îndemnul acestuia: „să te depăşeşti şi să te dăruieşti”, îndemn ce l-a împlinit el însuşi, din pronie dumnezeiască. Într-adevăr, Dumnezeu a rânduit ca Părintele să-şi depăşească în multe privinţe condiţia, fiind hirotonit preot fără să se ţină seama de neputinţa sa trupească. În felul acesta mai ales, ca părinte duhovnicesc şi ca predicator, Părintele s-a dăruit tuturor celor care doreau să fie îndumaţi de dânsul sau căutau cuvânt de folos.
Printre cuvintele din Pateric pe care Părintele Teofil le repeta adesea se număra şi zicerea Sfântului Antonie cel Mare: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la ultima suflare”. Şi acest cuvânt l-a împlinit Părintele nostru Teofil, fiind, până în ultima zi de boală, de suferinţă şi ispită, acelaşi Părinte Teofil, înmulţitor al bucuriei. Deşi era pregătit pentru moartea pe care însuşi o prevestise, boala şi durerea neaşteptată păreau să fie o ultimă încercare înaintea plecării sale. Dar chiar şi aşa, pe patul de suferinţă, dădea celor dragi încredinţare că până la urmă „şi viaţa asta o’ fost faină”.
Pentru cei care l-au cunoscut pe Părintele Teofil, nu este nici o îndoială că Părintele s-a mutat de la o viaţă frumoasă la viaţa cea desăvârşită. Se ştie că Părintele Teofil nu se îndoia el însuşi că va merge în rai, iar aceasta nu pentru faptele sale, ci pentru mila lui Dumnezeu, „care n-are pe nimenea de pierdut”. Astfel, trecerea la cele veşnice a Părintelui Teofil pare o mutare, într-o perfectă continuitate logică, din mănăstirea Sâmbăta – „tinda raiului şi locul împlinirilor” –, în raiul lui Dumnezeu.
Pr. Cătălin Cordoş, Lyonmiercuri, 20 octombrie 2010
Părintele Iustin Pârvu : SFATURI PENTRU PRIGOANĂ
“Noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, … să nu ne batjocorim, într-un cuvânt”.
” - Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?
- Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.
- Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?
- Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.
Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis - nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.
- Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?
- Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.
- Dar ce să facem să ne întărim credinţa?
- Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.
- Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…
- Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.
- Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?
- Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.
(Extras din convorbirile cu parintele Justin Parvu publicate in noul numar, 2/2008 al revistei ATITUDINI)
Vorbe de duh rostite de Parintele Părăian
Cand nu poti sa te rogi, n-ai cum sa te rogi! Dar cand nu esti dispus sa te rogi, cand te simti cumva impiedicat, atunci sa te silesti sa faci lucrul acesta. Nu poti sa te rogi mai bine altadata, daca intrelasi rugaciunea astazi. Nu te vei ruga mai bine maine, daca astazi vei neglija rugaciunea. Si atunci, te rogi cum poti; chiar este un cuvant care zice asa: Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.
Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune. Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata, trebuie sa-ti faci randuiala in minte, iar daca nu-ti faci randuiala in minte, nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte. In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara: asa cum moara macina ce bagi pe moara, tot asa si mintea - macina ce bagi pe minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti: daca ai ganduri conforme cu voia lui Dumnezeu - deci daca ai ganduri bune -, esti om bun; daca ai ganduri rele, esti om rau.
Cu credinta e cam cum e cu cultura: daca te tii de ea, o ai, iar daca nu te tii, o pierzi.
Daca-ti vin ganduri de mandrie, sigur nu esti smerit. Daca nu faci niste eforturi sa te depasesti pe tine, sigur nu-ti iei crucea.
Sunt primite si rugaciunile spuse numai cu buzele, pentru ca nu-i poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Deci, eu ma rog cum pot si Dumnezeu imi primeste rugaciunea, asa cum a fost vorba despre fiul tatalui lunatic, cand a zis cu lacrimi: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24). Si Domnul Hristos n-a zis: "A, pai daca nu crezi cat trebuie, n-am ce-ti face!...”, ci l-a ajutat in starea lui. Nu putem ajunge la mult, decat de la putin, de la cat suntem.
La Dumnezeu toate sunt cu putinta. El stie daca-ti foloseste ceea ce-ti doresti. Iar daca iti foloseste, iti daruieste. Iar daca nu primesti ceea ce-ti doresti, trebuie sa-ti schimbi gandurilesi sa te multumesti cu ceea ce primesti.
Nu suntem numai noi la lucru cand e vorba de lupta duhovniceasca, ci e Dumnezeu cu noi. Undeva in Scriptura chiar se spune ca Dumnezeu lupta pentru noi (Deuteronom 20, 1). Si atunci, grija noastra trebuie sa fie aceea sa fim in legatura cu Dumnezeu, ca Dumnezeu sa biruiasca sau sa biruim impreuna cu Cel ce a biruit lumea.
Viata duhovniceasca, traita asa cum stim noi ca este traita in general, e de asa fel incat sunt foarte putini aceia care pot zice ca au un duhovnic. Cineva care se spovedeste o data pe an si in mare graba, nu se poate spune care are un duhovnic, ci se poate spune ca s-a spovedit la un duhovnic. Duhovnic ai atunci cand il consulti, cand te raportezi la el, cand vrei sa urmezi cuvantul lui, cand ii cauti cuvantul, cand te intereseaza opinia lui, cand opinia lui o iei ca un indreptar de viata. Atunci ai duhovnic si atunci esti ucenic. Or, daca nu-i asa, atunci n-ai duhovnic si nu esti ucenic.
Pacatul trebuie neaparat sa fie la trecut. Daca e la prezent si la viitor, adica daca faci ceva care se continua, nu esti in sfera pocaintei.
Datoria de a te ridica din pacat e permanenta, dar si datoria de a evita pacatul trebuie sa fie permanenta.
Cauta doctor inainte de boala si roaga-te inainte de ispita. Daca te lasi numai pe ce da clipa, nu stiu cum poti sa le inlaturi. Dar daca esti pregatit, atunci cand iti vine o astfel de situatie nu te impotrivesti ca unul care nu stie de Dumnezeu.
Cel mai bine este sa ne intemeiem pe ceea ce stim sigur si sa nu cautam lucruri mai presus de ceea ce suntem noi vrednici.
Asa cum in trup sunt doi ochi si o singura vedere, doua urechi si un singur auz, doua nari si un singur miros, doua picioare si un singur mers, tot asa si intre sot si sotie trebuie sa fie o legatura perfecta. Fiindca in viata de familie nimic nu este particular, totul este al tuturor.
De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic.
N-am venit din cer pe pamant. M-am pomenit pe pamant, cu gandul la cer. De fapt, e ceea ce fiecare trebuie sa aiba in vedere: sa ajunga de pe pamant in cer.
Va trebui sa ma opresc, ca sa nu fiu si eu ca acela din intamplarea cu copilul care era cu tatal lui in biserica si a adormit cand predica preotul. Si, cand s-a trezit, copilul zice catre tata-sau: "N-o mai gatat odata? – Ba da, o gatat, dar nu se poate opri!” Asa si eu: am gatat, dar nu ma pot opri.
Podoabe de gand
miercuri, 6 octombrie 2010
Impartasirea continua - hrana duhovniceasca a preotului si a crestinului
1. Despre urcusul personal si cel liturgic
Parintele Dumitru Staniloae referindu-se la caracterul hristologic si bisericesc al misticii ortodoxe afirma: „Nimeni nu poate inainta spre unirea mistica cu Dumnezeu pasind pe o alta cale decat Iisus Hristos si nimenea nu poate ajunge la aceasta unire dincolo de Iisus Hristos. Iisus Hristos este puntea intinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul care intruneste si natura dumnezeiasca si pe cea omeneasca.”[1]
In slujba acestui progres spiritual sta ierarhia si intrucat aceasta ierarhie este osatura Bisericii.[2] Tinta ultima a intregii ierarhii este indumnezeirea celor ce se mantuiesc. „Mistica liturgica este suportul misticei pure, iar ierarhia este cadrul ei”. Asadar exista in Biserica o ierarhie bazata pe gradele de sfintenie. Dar si aceasta are lipsa de Sf. Taine. Urcusul duhovnicesc, chiar daca duce pe cineva pana la imediata apropiere de Dumnezeu in cer, este un urcus inlauntrul Bisericii. Dupa Sf. Grigorie de Nyssa, Moise intrand in lumina din interiorul tenebrelor divine de pe Sinai, vede „cortul imaterial” ca model al templului sau al Bisericii, iar acest cort zice el, este insusi Logosul.
Dar atunci insusi Iisus Hristos este Biserica si inaintand spre El inaintam spre Biserica cereasca, prin cea pamanteasca facuta dupa aceea. Astfel, caracterul bisericesc al misticii se identifica cu caracterul ei hristocentric. Chiar cel ce s-a ridicat la starea de „minte pura” si de „contemplatie” fara simboluri nu a parasit cadrul ierarhic al Bisericii in sens larg si nu a sarit dincolo de Iisus Hristos si de Taine.[3] Rugaciunea permanenta a crestinului ca persoana aparte presupune o incalzire prealabila si des repetata a lui prin rugaciunea facuta impreuna cu altii. De spiritualitate tine in mod necesar comuniunea. Viata fiecaruia sporeste in legatura cu altii, ii vine de la altii. Spiritualitatea aceasta vie, creand comuniunea, se intretine/primeste in Liturghia ortodoxa o pecete proprie. „Chiar daca, spune Parintele Staniloae, exista si un urcus individual al credinciosilor spre Dumnezeu prin curatirea de patimi, prin dobandirea virtutilor si prin contemplarea ratiunilor creatiei, acest urcus n-ar putea avea loc daca n-ar fi ajutat de un urcus liturgic spre Dumnezeu, care se infaptuieste de fiecare impreuna cu obstea celorlalti credinciosi. Acest urcus este sustinut de Iisus Hristos Cel inviat si unit cu credinciosii prin Sfanta Impartasanie.”[4]
Astfel, Sfanta Liturghie poate fi socotita si ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viata inchisa in egoism si in lume la viata de comuni(-une)care, ca Imparatie a Lui. Iar comuniunea realizata intre credinciosi in ambianta Sfintei Treimi este una cu Imparatia Sfintei Treimi. In atmosfera spirituala a Sfintei Liturghii se prelungeste atmosfera Noului Testament, traita in preajma Mantuitorului de Sfintii Apostoli. Cine ramane in izolare si nu traieste in comuniunea Imparatiei, care pe pamant are forma Bisericii si se traieste in gradul suprem in Liturghie, nu are parte de mantuire.
Liturghia inseamna in greceste slujire comuna.[5] In acest context poate fi usor sesizata importanta prezentei comunitatii – „sfintirea treptata a credinciosilor ca pregatire pentru Sfanta Impartasanie”- dar si contributia acesteia la savarsirea Tainei Euharistiei: „Faptul acesta se concretizeaza in prescurile pe care le aduc credinciosii, din care preotul scoate Sfantul Agnet, car se va preface in Trupul jertfit al lui Iisus Hristos si particelele asezate in jurul lui, care reprezinta vietile lor jertfite ce vor fi sfintite si unite prin alaturarea lor la jertfa lui Iisus Hristos. Asa cum fara prescurile credinciosilor, fara vinul adus de ei, nu se poate savarsii Taina Euharistiei, asa nu se poate savarsi Liturghia fara marturisirea credintei lor prin cantari de cerere, de lauda, de multumire.”[6]
De asemenea, in viziunea Bisericii Ortodoxe, „savarsirea Sfintei Liturghii are ca obiect – spune Nicolae Cabasila – prefacerea darurilor de paine si vin in dumnezeiescul Trup si Sange, iar ca scop, sfintirea credinciosilor, care prin aceasta, dobandesc iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor; iar ca mijloace, care pregatesc si inlesnesc implinirea acelui efect si acelui scop, sunt rugaciunile, cantarile, citirile din Sfanta Scriptura si, in general toate cele ce se savarsesc si se rostesc, cu sfanta randuiala, inainte si dupa sfintirea darurilor.”[7] Precum observa si liturgistul german J. Kramp, Cabasila distinge un scop direct, apropiat sau imanent (έ̉ργον) si unul indirect, mai departat sau transcendent (τέλος) al Liturghiei. Cel dintai este sfintirea darurilor, adica a elementelor euharistice, care se prefac in Sfantul Trup si Sange, iar cel de-al doilea este sfintirea credinciosilor, prin impartasirea lor cu Sfintele Taine. Acesta din urma, desi dependent de cel dintai, este totusi scopul principal si ultim al Liturghiei. Cu alte cuvinte, in slujba Sfintei Liturghii trebuie sa deosebim de o parte jertfa, prin care se sfintesc darurile, iar de alta, taina, prin care se sfintesc credinciosii, impartasindu-li-se efectele jertfei. Jertfa, odata adusa, pentru a-si implini sensul ei, trebuie consumata prin impartasire.[8]
Astazi, cand in general, la Liturghie se impartasesc numai liturghisitorii, impartasirea credinciosilor de rand nu mai constitue un scop permanent, ci unul ocazional si, deci, secundar al Liturghiei. La originea ei si in constitutia ei insa, Liturghia nu se poate concepe fara impartasirea credinciosilor, bineinteles a celor pregatiti si vrednici. Taina era adica organic si inseparabil legata de jertfa; impartasirea credinciosilor constituia o parte integranta si esentiala din randuiala Sfintei Liturghii. Acest aspect il scoate in evidenta insasi alcatuirea ei, care presupune si implica impartasirea credinciosilor, prin texte categorice: „Sa luam aminte sfintele sfintilor” „Cu frica de Dumnezeu si cu credinta si cu dragoste sa va apropiati” ori ectenia de multumire publica pentru impartasire, rostita de diacon, insa ca din partea poporului: „Drepti primind (care am primit – μεταλαβόντες) dumnezeiestile... ale lui Hristos taine, cu vrednicie sa multumim Domnului”. Care este sensul si ratiunea de afi a unor asemenea texte liturgice daca nu impartasirea tuturor membrilor Bisericii.[9]
Asa se face, de exemplu, ca Liturghia darurilor mai inainte sfintite, care la originea ei nu este decat o simpla slujba mai solemna, a putut primi numele de liturghie, desi in randuiala ei nu exista o sfintirea a darurilor, acestea fiind mai inainte sfintite. Deci, in fiinta si in menirea ei, Liturghia nu este ceva rezervat exclusiv preotului sau credinciosilor izolati.
duminică, 5 septembrie 2010
Porunca iubirii - Parintele Teofil Paraian
Porunca iubirii - Parintele Teofil Paraian
Cuvantarea mea de acum am pus-o sub titlul "Porunca iubirii". Si inceputul l-am facut cu un indemn de la Sfanta Liturghie pe care-l auzim de fiecare data: "Sa ne iubim unii, ca intr-un gand sa marturisim". Il auzim, il trecem cu vederea, nu ne gandim dupa aceea daca implinim acest cuvant, chiar si numai la Sfanta Liturghie, si cu atat mai mult daca il implinim in cealalta vreme a vietii noastre.
Sa ne iubim. Sa ne iubim unii pe altii. Sa ne iubim, sa nu ne uram, sa ne iubim cu adevarat, "sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim". Sa aducem marturie de credinta noastra si prin iubire.
Credinta si iubirea sunt doua lucruri legate una de alta. Sfantul Apostol Pavel, in epistola intai catre corinteni, are niste ganduri in legatura cu iubirea, in legatura cu dragostea. Si spune intre altele si aceasta: "De as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu sunt" - deci n-am nici o valoare. Chiar daca as muta niste munti, prin credinta mea, daca nu am si iubire la credinta, daca credinta mea nu e lucratoare in iubire, daca la credinta mea nu se adauga iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are insemnatate atunci cand o folosesti si este lucratoare in iubire; atunci cand credinta e lucratoare, si daca nu-i lucratoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare daca nu-i lucratoare in iubire.
"Va arat voua cale" - zice sfantul apostol Pavel - "mai presus de orice alta cale: Toate limbile ingeresti si omenesti daca le-as vorbi, daca nu am dragoste m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator" - sunt ceva fara insemnatate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar daca as avea daruri deosebite, daca n-am iubire inca nu-i destul.
"Si toate limbile omenesti si ingeresti daca le-as vorbi" - sa cunosc toate limbile pamantului, sa cunosc limbile ingerilor, sa cunosc limbile oamenilor, daca nu am dragoste, "m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator".
"Si chiar de as avea darul prorociei" - sa fiu proroc, sa stiu toate dinainte, sa le pot spune si altora - "daca nu am dragoste, n-am nimica".
"Si dar prorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiinta, si daca as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii" - sa fac minuni, minuni pe care nu le-a mai facut nimenea - "daca nu am dragoste", n-am nici o valoare, "nimica nu sunt", s nimic, is fara valoare.
Si ganditi-va, iubiti credinciosi, ca astea-s cuvinte ale unui sfant apostol, sunt cuvinte ale unui sfant luminat de Dumnezeu. Si el spune ca n-ai nici o valoare daca n-ai iubire. Si zice mai departe:
"Si toata averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da sa fie ars, daca nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste" - n-am nici un folos.
Din aceste cuvinte se vede cat de insemnata este iubirea, cat de insemnata este indragirea - pentru ca asta inseamna iubire. Ce inseamna sa iubesti? - Inseamna sa-ti fie drag cel pe care-l ai in vedere, sa-ti fie drag de el. Daca nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvantul iubire si cuvantul dragoste au aceeasi insemnatate, la drept vorbind. Insa cuvantul dragoste spune parca ceva mai mult, in intelesul acesta ca iubirea trebuie sa fie lucratoare in a-l apropia pe cel pe care il iubesti, in a-l aduce in tine chiar. Daca ai iubire esti apropiat de cel pe care-l iubesti, il indragesti, iti este drag. O vorba populara de pe la noi zice asa:
"Pe la poarta cui mi-i drag,
Treaba n-am si tot imi fac.
Pe la care mi-i urat,
Am treaba si nu ma duc".
Deci oamenii stiu cand iubesc si cand nu iubesc. Nu trebuie sa ne invete cineva, nu trebuie sa ne spuna cineva "Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti". Tu singur stii daca iubesti.
Ori noi avem porunca de la Dumnezeu sa ne iubim unii pe altii. Cea mai mare porunca din cate porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost intrebat de catre farisei: "Care-i cea mai mare porunca?" Si a zis Domnul Hristos asa - dupa ceea ce-i scris in sfanta evanghelie de la Marcu: "Asculta Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sa nu ai alt dumnezeu in afara de El si sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata puterea ta. Aceasta este cea dintai porunca. Si a doua, asemenea acesteia, este: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si fariseul care l-a intrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai mare, despre cea dintai dintre porunci, a zis catre Domnul Hristos: "Bine ai zis, Invatatorule. Pentru ca unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti este mai mult decat toate arderile de tot si decat toate jertfele". Oamenii pe vremea aceea aducea jertfa, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus: "Duceti-va si va invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa." - deci: "vreau sa ai mila fata de oameni; sa ai mila si nu ma intereseaza jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au implinit toate. Invatati-va, oameni buni, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc si nu jertfa". Jertfa de animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie sa fii binevoitor fata de omul de langa tine, sa ai mila fata de el.
Stiti ca a spus Domnul Hristos o pilda cu samarineanul milostiv, in imprejurarea aceea ca a intrebat un fariseu, un invatator de lege pe Domnul Hristos: "Ce sa fac sa mostenesc viata de veci?". Si Domnul Hristos a zis: "In lege ce-i scris? Cum citesti?" - Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, in sfanta evanghelie de la Luca, in capitolul 10. Si invatatorul de lege a facut un rezumat al legii - se vede ca a fost un om iscusit, un om invatat, un om cu inteligenta - si a zis ca-n lege-i scris asa: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata inima ta, din toata puterea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si Domnul Hristos i-a zis: "Drept ai raspuns. Fa aceasta si vei fi viu". Vrei sa ai viata ? - Sa ai iubire! Unde-i iubire ii viata, unde nu-i iubire ii moarte. De unde stim? Pai daca citim epistola intaia a sfantului apostol Ioan, evanghelistul, stim de acolo ca cel ce uraste pe aproapele sau, pe fratele sau, este in moarte, si cel iubeste este in viata. Are viata cel ce iubeste si in moarte este cel ce uraste. De ce ? - Pentru ca, spune sfantul evanghelist Ioan: "Dumnezeu ii iubire". Nu in intelesul acesta ca ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci in intelesul ca cea ce face Dumnezeu pentru oameni arata ca Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Il stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru ca Dumnezeu ii iubire. Si iubirea primeste in sine, iubirea se revarsa, iubirea ii binevoitoare.
Sfantul apostol Pavel spune mai departe in epistola catre corinteni: "Dragostea rabda indelung, dragostea-i plina de bunatate, dragostea nu stie de pizma", adica de invidie, nu-i nemultumita de binele cuiva, "dragostea nu se lauda, dragostea nu se trufeste", dragostea nu-i impinge pe oameni intr-o parte si alta ca sa-si faca loc - asta inseamna "dragostea nu se trufeste".
"Dragostea nu se poarta cu necuviinta", zice mai departe sfantul apostol Pavel, "nu cauta ale sale", hai sa zicem noi "nu cauta numai ale sale", pentru ca si ale sale trebuie sa le caute omul. Dar sfantul apostol Pavel zice ca "dragostea nu cauta ale sale"... Si zice mai departe: "dragostea" - fiti atenti! - "nu se aprinde de manie, nu pune la socoteala raul, nu se bucura de nedreptate, se bucura de adevar. Dragostea toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea niciodata nu cade". Deci cine are iubire are bunatate, cine are bunatate n-are pomenire de rau, cine are iubire are trecere cu vederea, cine are cu iubire iarta, cine are iubire ii ingaduitor, cine are iubire ii intelegator, cine are iubire ii rabdator, cine are iubire ii cuviincios, cine are iubire are si nadejde, cine are iubire intemeiata pe credinta are si credinta; si chiar daca n-are credinta aceea ca sa mute muntii si are si iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucratoare in iubire!
"Sa te depasesti si sa te daruiesti!" (Parintele Serafim)
Candva, la o spovedanie, Dumnezeu sa-l odihneasca pe parintele meu duhovnic de odinioara, Parintele Serafim Popescu, a zis catre mine: "Sa te depasesti si sa te daruiesti!" N-am vorbit atunci cu Parintele despre cuvantul acesta pe care mi l-a spus - mi l-a spus pentru cealalta vreme a vietii mele, nu pentru vremea pana ma mai spovedesc o data. Zice: "Mai frate, sa te depasesti si sa te daruiesti!". Ce inseamna asta "sa te depasesti si sa te daruiesti"? Inseamna: sa nu fii multumit cu cat ai facut pana acuma, sa vrei sa faci mai mult, sa cauti mai mult, sa fii mai bun daca esti bun, sa fii mai iubitor daca esti iubitor, sa te silesti sa fii mai ingaduitor daca esti ingaduitor, sa fii mai iertator daca esti iertator. Asta inseamna "sa te depasesti". M-am gandit eu asa ca-i vorba sa ma depasesc in credinta; sa ma gandesc la Dumnezeu; sa-L am pe Dumnezeu in prim-planul vietii mele; sa ma gandesc intai la Dumnezeu si apoi sa ma gandesc la om prin gandul la Dumnezeu. "Sa te depasesti" - sa nu fii multumit cu putin, sa nu fii multumit cu cat ai facut, sa nu zici ca "am facut destul"; sa te depasesti, sa vrei mai mult si mai mult. Pentru ca stiti ca Domnul Hristos a spus: "Fiti desavarsiti precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este". In ce sa fim desavarsiti? Ne spune Domnul Hristos: in iubire; sa iubim chiar si pe vrajmasii nostri: "Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc, rugati-va pentru ei ce va blastama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru celui din ceruri". Si spune Domnul Hristos cum ii Tatal nostru cel din ceruri: "care rasare soarele peste cei buni si peste cei rai..." - deci nu numai peste cei buni, ci "si peste cei rai" rasare soarele. Nu zice: "Peste cei buni aduc soarele, peste cei rai nu aduc soarele". "Rasare soarele peste cei buni si peste cei rai si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti". Asa face Dumnezeu. Asa trebuie sa faca si omul, daca vrea sa se asemene cu Dumnezeu: sa trimita iubirea sa, soarele iubirii sale peste cei buni si peste cei rai, peste cei drepti si peste cei nedrepti; sa fie intelegator fata de neputinta omeneasca.
"Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!" (Parintele Arsenie Boca)
Am fost odata la Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l odihneasca! -, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot - au trecut anii peste toti de-atunci... a fost asta in 1965 -, si Parintele vorbind cu el, desigur sa aud eu, i-a spus un cuvant care mi-a ramas mie pentru cealalta vreme a vietii mele si cred ca si pentru vesnicie. N-am sa-l uit niciodata! Zice: "Uite, mai frate. O sa fii preot. Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!" Nici nu va puteti inchipui cat m-am gandit eu la cuvintele acestea, de atunci incoace; cat le-am urmarit in viata mea si in viata oamenilor. Si mi-am dat seama ca neputinta omeneasca e o realitate. Sunt atatia oameni rai in lumea asta, si nici ei nu vor sa fie rai... Si-s rai, si noi trebuie sa intelegem rautatea lor de pe pozitia noastra, din situatia noastra. Sa intelegem ca ei nu pot mai mult, ca ei ei insisi sunt nemultumiti de rautatea lor - "Pe cel rau rautatea il ucide", ii scris in Psalmi: "pe cel rau rautatea il ucide", il nimiceste, rautatea il nemultumeste. Pomenirea de rau spun parintii cei duhovnicesti ca e o rautate fara margini, e o rautate ca o rugina care mananca fierul, asa mananca sufletul; rautatea-i cui infipt in suflet. Pomenirea de rau, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un parinte spune ca "raul sa-l scrii pe apa".
De aceea sa ne gandim la lucrurile acestea, ca sfantul apostol Pavel zice ca iubire nu exista manie. Daca exista manie inseamna ca nu exista iubire; se contrazic iubirea cu mania: asa cum nu poate fi intuneric unde-i lumina si unde-i lumina nu poate fi intuneric, se contrazice lumina cu intunericul; poate fi intuneric unde nu-i lumina, dar unde-i lumina nu mai poate fi intuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi pomenire de rau. Unde-i iubire nu poate sa fie neiertare. Unde-i iubire nu poate sa fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le poarta.
Cand a zis Domnul Hristos sa ne iubim unii pe altii, cand a spus Domnul Hristos: "Porunca noua va dau voua: Sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi!" Iubiti credinciosi, a vrut Domnul Hristos cand a spus cuvintele acestea sa ne faca fericiti. Nu exista mai mare fericire in lumea aceasta, in nici o privinta, decat fericirea care vine din iubire.
Uite, sunteti aici tineri. Vedeti si voi: la tinerete cand sunteti deschisi cu iubire unii fata de altii mai mult decat dup-aceea. O sa vedeti ca dupa-aceea cumva se imputineaza iubirea.
Dar cand iubesti pe cineva parca ii ingadui toate, parca esti fericit. Te gandesti la el si cand ii de fata si cand nu-i de fata. Tot asa trebuie sa ne gandim si noi la Dumnezeu. Tot asa trebuie sa-L avem si noi in vedere pe Dumnezeu. Si asa sa-i avem in vedere pe oamenii din jurul nostru. Sa ne fie mila de oameni. Cand Domnul Hristos a spus ca o zis bine omul acela ca intr-adevar asa trebuie, sa iubesti pe Dumnezeu din toate puterile si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, omul acela a zis: "Doamne, dar cine-i aproapele meu?" Si a zis Domnul Hristos pilda cu samarineanul milostiv: despre un om care a cazut intre talhari, pe langa care au trecut doi oameni nepasatori - un preot si un levit -; dup-aceea a trecut un samarinean milostiv si i s-a facut mila de el si l-a ajutat si l-a dus la o casa de oaspeti si i-a legat ranile si s-a interesat de binele lui si i-a purtat de grija. Si la urma zice Domnul Hristos catre invatatorul de lege: No acuma care din astia trei care au trecut pe langa cel cazut intre talhari, care a fost aproapele celui cazut intre talhari. Si a zis omul acela: Cel care a avut mila de el. Si a zis Domnul Hristos: Du-te si fa si tu la fel. Iubiti credinciosi, noi nu trebuie sa avem mila numai de oamenii care-s neputinciosi, care-s nacajiti, care n-au ce le trebuie. E bine sa avem mila de ei. Dar noi trebuie sa avem mila si fata de oamenii care sunt neputinciosi in cele ale sufletului: de oamenii care n-au rabdare, de oamenii care au rautate, de oamenii care fac lucruri pe care n-ar vrea nici ei sa le faca. Si de aceia trebuie sa ne fie mila, si pentru aceia trebuie sa ne rugam, si pe aceia trebuie sa-i ajutam, dupa puterile noastre, cu bunavointa noastra, cu dragostea noastra, cu invaluirea noastra - pentru ca iubirea-i invaluitoare. Si bineinteles ca lucrurile acestea nu le putem face din puterea noastra. Le putem face cu ajutorul lui Dumnezeu daca-L iubim intai pe Dumnezeu.
Sa ne cercetam pe noi insine daca-L iubim pe Dumnezeu. Si de unde stim noi daca-L iubim sau nu-L iubim pe Dumnezeu ? Mai intai de toate ne-a spus Domnul Hristos ca "cel ce ma iubeste pazeste poruncile Mele". Cel care pazeste poruncile lui Dumnezeu iubeste pe Dumnezeu. cel care nu pazeste poruncile lui Dumnezeu, chiar daca i se pare ca-L iubeste pe Dumnezeu, de fapt nu-L iubeste.
Deci, iubiti credinciosi, sa nu uitam niciodata ca noi avem o porunca de la Dumnezeu sa ne iubim unii pe altii. Avem porunca de la Dumnezeu sa iubim pe Dumnezeu. Avem porunca de la Dumnezeu sa fim milostivi unii fata de altii. Avem porunca de la Dumnezeu sa iertam. Avem porunca de la Dumnezeu sa nu uram pe nimeni. Toate acestea tin de invatatura Mantuitorului, de starea noastra de crestini.
Astazi s-a citit in sfanta evanghelie despre iubirea lui Dumnezeu fata de oameni. Si anume a zis Domnul Hristos ca: "Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau cel unul-nascut l-a dat ca oricine care crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Ca n-a trimis..." - fiti atenti! - "Ca n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau sa osandeasca lumea, ci l-a trimis sa mantuiasca lumea". Fiecare dintre noi trebuie sa fim un mantuitor al celor dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie sa ducem in jurul nostru bucurie. Fiecare dintre noi trebuie sa aducem fericire in jurul nostru. Sa ne silim sa facem asa, si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi si fericirea noastra va fi tot mai mare, pentru ca inaintam in iubire si inaintam si in fericire.
Iubiti credinciosi, dar oare ce se-ntampla in lumea asta ca asa putina iubire si asa o iubire neranduita dupa voia lui Dumnezeu. In Filocalie, in volumul II, este o scriere a sfantului Maxim Marturisitorul despre cele 400 de capete despre dragoste, si el spune acolo ca sunt 3 feluri de dragoste: o dragoste mai presus de fire, cand ii iubim pe toti la fel, care se intemeiaza pe porunca lui Dumnezeu; al doilea fel de dragoste este dragostea dupa fire, pe care o binecuvinteaza Dumnezeu, si anume cum isi iubesc parintii copiii, cum isi iubesc copiii parintii, cum se iubesc fratii intre ei, cum se iubesc prietenii, e o iubire fireasca pe care o binecuvinteaza Dumnezeu; si este o iubire impotriva firii, iubire pe care o au cei patimasi fata de cei care ai ajuta sa-si implineasca patimile, si pe aceasta n-o binecuvinteaza Dumnezeu.
Si noi constatam, bagam de seama ca in lumea asta e putina iubire. De ce-i putina iubire? Stiti de ce, iubiti credinciosi? Ia ganditi-va. Ar trebui sa stiti daca cititi evanghelia... In capitolul 24 din sfanta evanghelie de la Matei este scris ca "din pricina inmultirii faradelegilor, iubirea multora se va raci". Deci de ce-i putina iubire? - Pentru ca-i multa rautate, pentru ca-s multe pacate, pentru ca-s multe patimi.
Si-atunci ce-i de facut? Cum putem noi sa inmultim iubirea? - Sa ne facem randuiala in suflet, sa ne curatim sufletul si daca ne curatim sufletul se inmulteste iubirea si iubirea inmulteste fericirea.
Si atunci Fiul lui Dumnezeu n-a venit degeaba in lumea aceasta, ci a venit si pentru noi, a venit sa inmulteasca iubirea noastra, a venit sa ne ajute sa ne inmultim iubirea, a venit sa ne dea fericirea din iubire. Si aceasta este un dar de la Dumnezeu.
Prin urmare, iubiti credinciosi, sa nu uitam ca Dumnezeu ne iubeste. Sa-L iubim si noi pe Dumnezeu. Sa implinim poruncile Lui. Sa nu uitam porunca Mantuitorului de a ne iubi unii pe altii. Sa nu uitam porunca Bisericii, care zice: "Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim!" Sa ne cercetam daca suntem in iubire. Domnul Hristos a spus ucenicilor Sai: "Dupa aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire unii catre altii". Unde nu-i iubire nu-i ucenicie, nu-i urmare a lui Hristos. Unde-i iubire e nadejde de mai multa iubire, e nadejde fericire, e nadejde de dar de la Dumnezeu. Daca ne iubim unii pe altii atunci aratam ca Domnul Hristos este invatatorul nostru, ca tinem seama de Domnul Hristos. Si daca nu ne iubim unii pe altii inseamna ca Domnul Hristos noua ne vorbeste degeaba, degeaba stim ca Dumnezeu ii iubire, degeaba stim ca cea mai mare porunca ii porunca iubirii, degeaba stim ca unde-i iubire-i fericire, pentru ca pentru noi nu-i iubire, pentru noi nu-i fericire, pentru noi ii iubire intamplatoare, si atunci darul lui Dumnezeu nu ne duce acolo unde trebuie sa ne ducem. Iar daca Il avem pe Domnul Hristos ca Invatator, Il avem si ca Mantuitor, si ne ajuta, si ne ajuta, si ne apropie de El, vine El, vine El la noi, ne asteapta si pe noi sa mergem catre El.
Zicea Parintele Serafim de la noi de la Manastire - Dumnezeu sa-l odihneasca! - ca: "Daca facem noi un singur pas catre Dumnezeu, Dumnezeu face pasi nenumarati catre noi".
"Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos ii mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu" (Parintele Arsenie)
Iar Parintele Arsenie a zis o vorba cat lumea asta de mare - ba mai mare decat lumea asta! -, si anume o zis asa: "Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos ii mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu". Nu poate iubi un sfant pe Dumnezeu, cat ar fi sfantul de mare, cat iubeste Dumnezeu pe cel mai mare pacatos; si-l asteapta; si vrea sa-l primeasca; si alearga inaintea lui, dupa cum citim in pilda cu fiul risipitor, unde se spune ca tatal nu l-a asteptat pe fiul care se intorcea; l-a asteptat intr-un fel, dar cand l-a vazut ca vine, nu l-a mai tinut locul: a alergat inaintea lui, ca sa-l primeasca, sa-l imbratiseze, sa-l sarute, sa-l ajute, sa-l aseze iarasi in starea din care a plecat. Pentru ca din inima lui fiul n-a plecat niciodata! El a ramas in inima tatalui asa cum ramanem noi in inima lui Dumnezeu, in inima Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in inima Maicii Domnului, oricat de departati am fi, oricate rele am face. Pana traim in aceasta viata Dumnezeu nu ne paraseste. Noi putem sa parasim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate sa ne paraseasca pe noi.
Zice undeva in cartea proorocului Isaia: "Oare va uita mama pe fiii sai? Oare va uita mama pe fiii pantecelui sau?" Si zice mai departe: "Chiar daca mama va uita pe fiii sai, Eu nu te voi uita niciodata Ierusalime". Si mai pomenesc odata cuvantul acela al Domnului Hristos: "Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci si cu pietre omori pe cei trimisi la tine. De cate ori voit-am sa adun pe fiii tai, cum aduna gaina puii sai sub aripi, si n-ati voit. De aceea, iata, vi se lasa casa voastra pustie, iar pe Mine nu ma veti mai vedea pana ce nu veti zice: Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului!" Deci Domnul Hristos ne ocroteste cum ocroteste gaina puii sai sub aripi. E o imagine minunata. Ce putin ne gandim noi la lucrurile astea! Ce putin ne gandim noi ca Dumnezeu ii tatal nostru! Ce putin ne gandim noi ca Dumnezeu ne iubeste! Ce putin tinem noi seama de invataturile Domnului Hristos! Ce putin ne gandim noi ca Domnul Hristos si-a jertfit viata, s-a rastignit si si-a varsat sangele pentru noi! De cate ori ne gandim noi, iubiti credinciosi la sangele Mantuitorului varsat pe Cruce si pentru noi si pentru mantuirea noastra! Daca ne-am gandi mai mult, am avea mai mult izvor de fericire, am avea multumire in suflet, nu ne-ar mai fi frica ca nu ne primeste Dumnezeu, pentru ca sigur ne primeste Dumnezeu, daca vrem noi sa fim cu Dumnezeu. Si daca nu vrem nu ne primeste ca nu ne poate primi, ca nu ne simtim noi bine langa Dumnezeu. Dar Dumnezeu vrea sa ne simtim bine langa El si de aceea credinta noastra este mai mult decat orice altceva in lumea aceasta. E credinta care muta muntii - munti de rautate din sufletul nostru -, ne face buni, ne face ingaduitori, intelegatori, iertatori, ne face binevoitori, ne face sa ne aplecam fata de omul de langa noi, si a fim fericiti din darul lui Dumnezeu. Asta-i lucrarea credintei. Asa zicea Parintele: "Sa te depasesti si sa te daruiesti" - adica sa ma intaresc in credinta si apoi sa-mi daruiesc odata cu binele pe care-l fac si inima mea.
Zice undeva sfantul Isaac Siril ca atunci cand faci un bine, cand dai cuiva ceva, veselia fetei tale sa intreaca darul pe care-l dai. Sa nu-l cobori pe omul pe care il ajuti, ci sa-l ridici; sa-l ridici, sa-l cuprinzi in sufletul tau si atunci el face parte din tine, tu faci parte din el si Dumnezeu ne invaluie pe toti.
Sa ne gandim la lucruri de felul acesta si sa stiti, iubiti credinciosi, ca asa vrea Dumnezeu: sa fim fericiti, sa fim multumiti, sa fim cu iubire. Asa ne vrea Dumnezeu. - Pentru ca El ne iubeste, pentru ca El ne primeste, pentru ca El ne cauta, pentru ca si noi trebuie sa-L cautam pe El. Si daca facem asa darul lui Dumnezeu va fi cu noi, binecuvantarea Domnului va fi peste noi, folosul sfintelor slujbe il vom avea si noi, rugaciunile ne vor face mai buni, mai deschisi pentru Dumnezeu, sfintele taine ne vor ajuta tot mai mult si mai mult, si aceasta mai ales prin inmultirea iubirii. Sa inmultim iubirea intre noi, sa inmultim iubirea dintre noi, sa atarnam cu iubirea noastra de iubirea lui Dumnezeu.
Sa ne rugam sa faca Dumnezeu ce nu putem face noi, dar sa fim totusi preocupati sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim, sa iubim pe oameni cu iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos - "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi" - si fara indoiala ca in felul acesta ne vom bucura de cer, ne vom bucura de Dumnezeu, de acum si pana-n veac, amin.
Parintele Teofil Paraian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)