Părintele Iustin Pârvu : SFATURI PENTRU PRIGOANĂ

Părintele Iustin Pârvu : SFATURI PENTRU PRIGOANĂ

“Noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, … să nu ne batjocorim, într-un cuvânt”.

” - Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?
- Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.
- Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?
- Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.
Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis - nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.
- Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?
- Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.
- Dar ce să facem să ne întărim credinţa?
- Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.
- Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…
- Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.
- Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?
- Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.
(Extras din convorbirile cu parintele Justin Parvu publicate in noul numar, 2/2008 al revistei ATITUDINI)

Vorbe de duh rostite de Parintele Părăian

Cand nu poti sa te rogi, n-ai cum sa te rogi! Dar cand nu esti dispus sa te rogi, cand te simti cumva impiedicat, atunci sa te silesti sa faci lucrul acesta. Nu poti sa te rogi mai bine altadata, daca intrelasi rugaciunea astazi. Nu te vei ruga mai bine maine, daca astazi vei neglija rugaciunea. Si atunci, te rogi cum poti; chiar este un cuvant care zice asa: Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune. Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata, trebuie sa-ti faci randuiala in minte, iar daca nu-ti faci randuiala in minte, nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte. In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara: asa cum moara macina ce bagi pe moara, tot asa si mintea - macina ce bagi pe minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti: daca ai ganduri conforme cu voia lui Dumnezeu - deci daca ai ganduri bune -, esti om bun; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Cu credinta e cam cum e cu cultura: daca te tii de ea, o ai, iar daca nu te tii, o pierzi.

Daca-ti vin ganduri de mandrie, sigur nu esti smerit. Daca nu faci niste eforturi sa te depasesti pe tine, sigur nu-ti iei crucea.

Sunt primite si rugaciunile spuse numai cu buzele, pentru ca nu-i poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Deci, eu ma rog cum pot si Dumnezeu imi primeste rugaciunea, asa cum a fost vorba despre fiul tatalui lunatic, cand a zis cu lacrimi: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24). Si Domnul Hristos n-a zis: "A, pai daca nu crezi cat trebuie, n-am ce-ti face!...”, ci l-a ajutat in starea lui. Nu putem ajunge la mult, decat de la putin, de la cat suntem.

La Dumnezeu toate sunt cu putinta. El stie daca-ti foloseste ceea ce-ti doresti. Iar daca iti foloseste, iti daruieste. Iar daca nu primesti ceea ce-ti doresti, trebuie sa-ti schimbi gandurilesi sa te multumesti cu ceea ce primesti.

Nu suntem numai noi la lucru cand e vorba de lupta duhovniceasca, ci e Dumnezeu cu noi. Undeva in Scriptura chiar se spune ca Dumnezeu lupta pentru noi (Deuteronom 20, 1). Si atunci, grija noastra trebuie sa fie aceea sa fim in legatura cu Dumnezeu, ca Dumnezeu sa biruiasca sau sa biruim impreuna cu Cel ce a biruit lumea.

Viata duhovniceasca, traita asa cum stim noi ca este traita in general, e de asa fel incat sunt foarte putini aceia care pot zice ca au un duhovnic. Cineva care se spovedeste o data pe an si in mare graba, nu se poate spune care are un duhovnic, ci se poate spune ca s-a spovedit la un duhovnic. Duhovnic ai atunci cand il consulti, cand te raportezi la el, cand vrei sa urmezi cuvantul lui, cand ii cauti cuvantul, cand te intereseaza opinia lui, cand opinia lui o iei ca un indreptar de viata. Atunci ai duhovnic si atunci esti ucenic. Or, daca nu-i asa, atunci n-ai duhovnic si nu esti ucenic.

Pacatul trebuie neaparat sa fie la trecut. Daca e la prezent si la viitor, adica daca faci ceva care se continua, nu esti in sfera pocaintei.

Datoria de a te ridica din pacat e permanenta, dar si datoria de a evita pacatul trebuie sa fie permanenta.

Cauta doctor inainte de boala si roaga-te inainte de ispita. Daca te lasi numai pe ce da clipa, nu stiu cum poti sa le inlaturi. Dar daca esti pregatit, atunci cand iti vine o astfel de situatie nu te impotrivesti ca unul care nu stie de Dumnezeu.

Cel mai bine este sa ne intemeiem pe ceea ce stim sigur si sa nu cautam lucruri mai presus de ceea ce suntem noi vrednici.

Asa cum in trup sunt doi ochi si o singura vedere, doua urechi si un singur auz, doua nari si un singur miros, doua picioare si un singur mers, tot asa si intre sot si sotie trebuie sa fie o legatura perfecta. Fiindca in viata de familie nimic nu este particular, totul este al tuturor.

De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic.

N-am venit din cer pe pamant. M-am pomenit pe pamant, cu gandul la cer. De fapt, e ceea ce fiecare trebuie sa aiba in vedere: sa ajunga de pe pamant in cer.

Va trebui sa ma opresc, ca sa nu fiu si eu ca acela din intamplarea cu copilul care era cu tatal lui in biserica si a adormit cand predica preotul. Si, cand s-a trezit, copilul zice catre tata-sau: "N-o mai gatat odata? – Ba da, o gatat, dar nu se poate opri!” Asa si eu: am gatat, dar nu ma pot opri.

Podoabe de gand

Impartasirea continua - hrana duhovniceasca a preotului si a crestinului

1. Despre urcusul personal si cel liturgic

Parintele Dumitru Staniloae referindu-se la caracterul hristologic si bisericesc al misticii ortodoxe afirma: „Nimeni nu poate inainta spre unirea mistica cu Dumnezeu pasind pe o alta cale decat Iisus Hristos si nimenea nu poate ajunge la aceasta unire dincolo de Iisus Hristos. Iisus Hristos este puntea intinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul care intruneste si natura dumnezeiasca si pe cea omeneasca.”[1]

In slujba acestui progres spiritual sta ierarhia si intrucat aceasta ierarhie este osatura Bisericii.[2] Tinta ultima a intregii ierarhii este indumnezeirea celor ce se mantuiesc. „Mistica liturgica este suportul misticei pure, iar ierarhia este cadrul ei”. Asadar exista in Biserica o ierarhie bazata pe gradele de sfintenie. Dar si aceasta are lipsa de Sf. Taine. Urcusul duhovnicesc, chiar daca duce pe cineva pana la imediata apropiere de Dumnezeu in cer, este un urcus inlauntrul Bisericii. Dupa Sf. Grigorie de Nyssa, Moise intrand in lumina din interiorul tenebrelor divine de pe Sinai, vede „cortul imaterial” ca model al templului sau al Bisericii, iar acest cort zice el, este insusi Logosul.

Dar atunci insusi Iisus Hristos este Biserica si inaintand spre El inaintam spre Biserica cereasca, prin cea pamanteasca facuta dupa aceea. Astfel, caracterul bisericesc al misticii se identifica cu caracterul ei hristocentric. Chiar cel ce s-a ridicat la starea de „minte pura” si de „contemplatie” fara simboluri nu a parasit cadrul ierarhic al Bisericii in sens larg si nu a sarit dincolo de Iisus Hristos si de Taine.[3] Rugaciunea permanenta a crestinului ca persoana aparte presupune o incalzire prealabila si des repetata a lui prin rugaciunea facuta impreuna cu altii. De spiritualitate tine in mod necesar comuniunea. Viata fiecaruia sporeste in legatura cu altii, ii vine de la altii. Spiritualitatea aceasta vie, creand comuniunea, se intretine/primeste in Liturghia ortodoxa o pecete proprie. „Chiar daca, spune Parintele Staniloae, exista si un urcus individual al credinciosilor spre Dumnezeu prin curatirea de patimi, prin dobandirea virtutilor si prin contemplarea ratiunilor creatiei, acest urcus n-ar putea avea loc daca n-ar fi ajutat de un urcus liturgic spre Dumnezeu, care se infaptuieste de fiecare impreuna cu obstea celorlalti credinciosi. Acest urcus este sustinut de Iisus Hristos Cel inviat si unit cu credinciosii prin Sfanta Impartasanie.”[4]

Astfel, Sfanta Liturghie poate fi socotita si ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viata inchisa in egoism si in lume la viata de comuni(-une)care, ca Imparatie a Lui. Iar comuniunea realizata intre credinciosi in ambianta Sfintei Treimi este una cu Imparatia Sfintei Treimi. In atmosfera spirituala a Sfintei Liturghii se prelungeste atmosfera Noului Testament, traita in preajma Mantuitorului de Sfintii Apostoli. Cine ramane in izolare si nu traieste in comuniunea Imparatiei, care pe pamant are forma Bisericii si se traieste in gradul suprem in Liturghie, nu are parte de mantuire.

Liturghia inseamna in greceste slujire comuna.[5] In acest context poate fi usor sesizata importanta prezentei comunitatii – „sfintirea treptata a credinciosilor ca pregatire pentru Sfanta Impartasanie”- dar si contributia acesteia la savarsirea Tainei Euharistiei: „Faptul acesta se concretizeaza in prescurile pe care le aduc credinciosii, din care preotul scoate Sfantul Agnet, car se va preface in Trupul jertfit al lui Iisus Hristos si particelele asezate in jurul lui, care reprezinta vietile lor jertfite ce vor fi sfintite si unite prin alaturarea lor la jertfa lui Iisus Hristos. Asa cum fara prescurile credinciosilor, fara vinul adus de ei, nu se poate savarsii Taina Euharistiei, asa nu se poate savarsi Liturghia fara marturisirea credintei lor prin cantari de cerere, de lauda, de multumire.”[6]

De asemenea, in viziunea Bisericii Ortodoxe, „savarsirea Sfintei Liturghii are ca obiect – spune Nicolae Cabasila – prefacerea darurilor de paine si vin in dumnezeiescul Trup si Sange, iar ca scop, sfintirea credinciosilor, care prin aceasta, dobandesc iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor; iar ca mijloace, care pregatesc si inlesnesc implinirea acelui efect si acelui scop, sunt rugaciunile, cantarile, citirile din Sfanta Scriptura si, in general toate cele ce se savarsesc si se rostesc, cu sfanta randuiala, inainte si dupa sfintirea darurilor.”[7] Precum observa si liturgistul german J. Kramp, Cabasila distinge un scop direct, apropiat sau imanent (έ̉ργον) si unul indirect, mai departat sau transcendent (τέλος) al Liturghiei. Cel dintai este sfintirea darurilor, adica a elementelor euharistice, care se prefac in Sfantul Trup si Sange, iar cel de-al doilea este sfintirea credinciosilor, prin impartasirea lor cu Sfintele Taine. Acesta din urma, desi dependent de cel dintai, este totusi scopul principal si ultim al Liturghiei. Cu alte cuvinte, in slujba Sfintei Liturghii trebuie sa deosebim de o parte jertfa, prin care se sfintesc darurile, iar de alta, taina, prin care se sfintesc credinciosii, impartasindu-li-se efectele jertfei. Jertfa, odata adusa, pentru a-si implini sensul ei, trebuie consumata prin impartasire.[8]

Astazi, cand in general, la Liturghie se impartasesc numai liturghisitorii, impartasirea credinciosilor de rand nu mai constitue un scop permanent, ci unul ocazional si, deci, secundar al Liturghiei. La originea ei si in constitutia ei insa, Liturghia nu se poate concepe fara impartasirea credinciosilor, bineinteles a celor pregatiti si vrednici. Taina era adica organic si inseparabil legata de jertfa; impartasirea credinciosilor constituia o parte integranta si esentiala din randuiala Sfintei Liturghii. Acest aspect il scoate in evidenta insasi alcatuirea ei, care presupune si implica impartasirea credinciosilor, prin texte categorice: „Sa luam aminte sfintele sfintilor” „Cu frica de Dumnezeu si cu credinta si cu dragoste sa va apropiati” ori ectenia de multumire publica pentru impartasire, rostita de diacon, insa ca din partea poporului: „Drepti primind (care am primit – μεταλαβόντες) dumnezeiestile... ale lui Hristos taine, cu vrednicie sa multumim Domnului”. Care este sensul si ratiunea de afi a unor asemenea texte liturgice daca nu impartasirea tuturor membrilor Bisericii.[9]

Asa se face, de exemplu, ca Liturghia darurilor mai inainte sfintite, care la originea ei nu este decat o simpla slujba mai solemna, a putut primi numele de liturghie, desi in randuiala ei nu exista o sfintirea a darurilor, acestea fiind mai inainte sfintite. Deci, in fiinta si in menirea ei, Liturghia nu este ceva rezervat exclusiv preotului sau credinciosilor izolati.